Coliba unchiului Tom, Harriet Beecher Stowe

19162_6064

Autor: Harriet Beecher Stowe

Nationalitate: americana

Titlu original: Uncle’s Tom Cabin

An aparitie: 1852

Nota mea: 4/5

 Coliba unchiului Tom este o carte pe care mi-o doream să o citesc de ani buni. Acum că am avut ocazia să o citesc, vreau să împărtășesc cu voi impresiile despre această minunată carte. Trebuie să recunosc că mă așteptam la altceva, la un final mai puțin tragic și la mai multă energie emanată de carte.
Tema centrală a romanului este abolirea sclavismului, acea perioadă în care sclavii erau tratați ca niște animale bune de muncă, ținute în mizerie și vândute ca la piață. Este o imagine tulburătoare și greu de suportat. Poate și de aceea cartea mi-a mers atât de mult la suflet, reușind să răscolească niște sentimente de milă și compasiune pentru sclavii din acele timpuri.
Unchiul Tom este un simbol al bunătății, al sacrificiului de sine și al îndurării cruzimilor dincolo de moarte.

Eva, fetița cu chip de îngeri care îi iubea pe oameni indiferent de culoarea pielii sau de statutul social este personajul cel mai bine construit al romanului, alături de unchiul Tom.
Cartea este ușor de citit, reușește să te captiveze și ne prezintă cum arătau de fapt sclavii și ce fel de viață duceau aceștia. Bineînțeles, dacă asta se putea numi viață.Finalul este tragic, multe dintre personaje nuau un destin infloritor, iar unele (veți vedea dacă citiți cartea despre ce vorbesc) reușesc să o ia de la capăt. Într-o altă parte și cu un viitor ademenitor în față. Dacă cele mai simpatice personaje sunt unchiul Tom și Eva, cel mai antipatic rămâne Marie Saint Clair, mama fetiței. Este genul de femeie care se vaită continuu și care nu face altceva decât să împrăștie în jur otravă și răutate.

Dacă nu ați citit încă acest roman, vă recomand să o faceți. Nu veți regreta nicio secunda. Apoi vă rog să reveniți aici cu o părere!

Pădurea nebună, Zaharia Stancu

d6049aef69ebe2fd58be433396bca89f-5810684-700_700

Autor: Zaharia Stancu

Naționalitate: română

An apariție: 1963

Nota mea: 5/5

Alte cărți: Descult

  Dacă ați citit cartea Desculț a lui Zaharia Stancu, nu ar fi rău să citiți și continuarea poveștii vieții lui Darie. Dacă în prima carte Darie este copil și este înfățișat alături de familia și universul precar al copilăriei sale zbuciumate, în Pădurea nebună, Darie este la începutul adolescenței și își ia viața în propriile mâini.

— Învăţ la liceu.
— E bună cartea. Să te ţii cu dinţii de ea. Fără carte,viaţa e mai grea.Vai!Nepoate, nepoate! Ce grea a fost viaţa mea!
— A fost, unchiule, ştiu.
— Ştii! Nimeni nu poate să ştie în afară de mine. Viaţa ma sălbăticit şi m-a înrăit.
— Dumneata nu eşti om rău, unchiule.
— Acum, e adevărat, acum nu mai sunt. Acum nu mai sunt nici rău, nici bun. Nu mai sunt decât un biet om care trage să moară. Dar de rău am fost rău, nepoate.

Stilul cărții este același ca în prima carte și la finalul cărții am rămas cu un gust și mai amar decât după terminarea primei. Darie este un personaj care îndură, vede toate vitregiile vieții, suportă cu stoicism mizeria, foamea, grosolănia celorlalți. Dar este un supraviețuitor. Este un personaj preocupat de cărți, de școală și consideră învățatul ca singura modalitate de a forța mâna destinului să îi ofere un loc mai bun în societate. Ajunge slugă în repetate rânduri, află ce este dragostea, aceasta fiind cartea lui Zaharia Stancu în care Darie se îndrăgostește pentru prima dată. Tătăroaica Uruma este cea care îl vrăjește și îl fascineaza profund, îl face să viseze și să dispere în același timp.
Titlul cărții este foarte interesant, pădurea nebună fiind de fapt Deliormanul, locul acțiunii principale a cărții.

Cartea cuprinde câteva momente tensionate, câteva personaje au un destin tragic, iar asta pe mine mă duce cu gândul la faptul că existența noastră nu este decât trecătoare, nimic mai mult. Indiferent de bogăția sau mizeria în care ne scăldăm, destinul final este același pentru fiecare dintre noi.
Pădurea nebună este o carte halucinantă și m-a făcut să citesc cu nerăbdare toate paginile despre Darie și viața lui. L-am perceput ca pe un martor al vieții celorlalți și pe alocuri mai puțin actor al propriei vieți.
Vă recomand cu drag cărțile lui Zaharia Stancu și vă aștept aici cu o părere!

Triumful morții, Gabriele d’Annunzio

Triumful-mortii-89221

Autor: Gabriele d’Annunzio

Naționalitate: italiană

Titlu original: Il Trionfo della Morte

An apariție: 1894

Nota mea: 3/5

 Am cumpărat această carte de la anticariat în urmă cu câteva luni cu speranța că voi citi o carte extraordinară. Și abia de curând am reușit să o citesc. Să vă spun sincer, am rezistat cu greu paginilor multe care abuzează de descrieri și filozofări pe tema vieții și morții. Cu toate acestea, am mai avut momente în care lâncezeala din paginile cărții dispărea și atunci îmi ziceam că trebuie să ajung la finalul cărții.

Am citit toată cartea, iar finalul era cumva previzibil. Nu știu de ce, dar titlul mi-a dat prea multe indicii despre subiectul cărții. Ca să vă rezum pe scurt cartea, vă spun că avem două personaje principale, Giorgio și Ippolita care trăiesc o poveste de dragoste cu suișuri și coborâșuri. Cei doi sunt amanți, ea fiind căsătorită legal cu un alt bărbat pe care îl părăsește. Au o relație de doi ani în care fiecare dintre cei doi își spune semne de întrebare referitoare la ceea ce simte față de celălalt. Giorgio trăiește la un moment dat o criză a iubirii, crezând cu tărie că sentimentele pentru femeia iubită au dispărut.
Giorgio este un bărbat cu frâmântări sufletești profunde: este fascinat de moarte, de sinucidere și este mai ales fascinat de sinuciderea unchiului său. Pot să spun că această imagine a lui Giorgio dorindu-și cu ardoare moartea m-a tulburat foarte mult.
Acțiunea cărții nu este una foarte complicată, apar la un moment dat și membrii familiei lui Giorgio, un tată care are o relație nelegitimă cu o altă femeie decât soția sa cu care are și copii, o mamă care suferă și este dărâmată de zbuciumul sufletesc, un frate răutăcios și două surori.
Final tragic, multe semne de întrebare din partea mea. Dar cu toate acestea, eu zic că merită să o citiți: oferă o altă perspectivă asupra temei destinului uman și al morții. Și cred că aveți și ce învăța din paginile scrise de acest autor!

Diavolul în iarnă, Lisa Kleypas

diavolul-in-iarna_1_fullsize

Autor: Lisa Kleypas

Naționalitate: americană

Titlu original: Devil in Winter

An apariție: 2006

Nota mea: 4/5

 Este vorba despre un roman de dragoste care începe cu o scenă care pe mine m-a intrigat cumplit. Evangeline îi cere lui Sebastian St. Vincent să o ia de soție, în ideea de a scăpa de rudele sale. Evie Jenner este o tânără timidă, orfană de mama, cu un tată bolnav grav de ftizie și care duce o existenta sumbră alături de rudele sale abuzive. Și ca să vedeți până unde poate impinge disperarea un om, Evie merge la Sebastian să-I propună o căsătorie avantajoasă pentru amândoi. Aici am fost foarte intrigată, gândindu-mă că bărbatul, holtei cuceritor și cunoscut pentru priceperea sa în a alerga după fuste, nu o va putea face niciodată fericită pe tânăra Jenner. Și dacă începutul cărții mi s-a părut intrigant, finalul este șocant cu adevărat și m-a luat pe nepregătite.

Cum este stilul Lisei Kleypas? Este un stil accesibil, personajele sunt construite într-un mod aparte și mare parte din roman emană o tentă erotică.Cartea se încadrează undeva la limita dintre erotic și romantic, între lupta pentru un trai mai bun și lupta cu sinele.Sebastian este cel care se luptă cu el însuși. De ce? Vă las să descoperiți singuri. Pentru că el este personajul cel mai controversat al romanului, este și cel care va învăța cel mai mult la finalul romanului.
Personajul meu preferat este Evie, tânăra care dovedește o tărie de caracter extraordinară. Cum va evolua însă relația dintre ea și Sebastian? Va avea oare relația lor vreun viitor? Vă recomand acest roman ușor de citit și vă aștept cu o părere!

Nopți în Rodanthe, Nicholas Sparks

wpid-img_20140404_131811

Autor: Nicholas Sparks

Naționalitate: americană

Titlu original: Nights in Rodanthe

An apariție: 2001

Nota mea: 5/5

Alte cărți: Jurnalul unei iubiri

 Nu știu cum de reușește Nicholas Sparks să scrie cărți atît de captivante, dar după lectura cărții Jurnalul unei iubiri am rămas cu o senzație extraordinară.

Această carte este tot un roman de dragoste, doar că este privit dintr-o altă perspectivă. Adrienne este o femeie părăsită de soț pentru alta mai tânără, își crește singură cei trei copii și duce o viață aparent banală. Până într-o zi. Până într-o în care are grijă de hanul unei prietene pentru un weekend și acolo îl întâlnește pe bărbatul visurilor sale. Pe Paul Flanner, doctor chirurg, divorțat ca și ea, care plănuia să plece pentru un an la fiul său în Ecuador.

După 14 ani de la despărțirea temporară a celor doi, Adrienne îi povestește despre Paul Amandei, fiicei sale care își pierduse soțul cu 8 luni în urmă. Ce m-a fascinat nespus este faptul că a reușit să miște ceva în sufletul fetei sale, a reușit să o trezească la viață, încurajând-o să lupte pentru copiii săi.

Cartea mi-a atins o coardă extrem de sensibilă, făcându-mă să mă gândesc cât de greu este să știi că cel pe care îl iubești nu mai este printre noi. Cartea este o poveste de viață, vă învață multe și nu este un roman siropos care conține aberații pe tema iubirii.

Cred cu tărie că putem învăța din fiecare carte și putem extrage din ea exact ce trebuie pentru a ne hrăni mintea și sufletul. Așa că vă recomand cu mult drag această carte și aștept părerea voastră!

Casa somnului, Jonathan Coe

Coperta Casa somnului

Autor: Jonathan Coe

Naționalitate: britanică

Titlu original: The House of Sleep

Anul apariției: 1997

Nota mea: 2/5

 Casa somnului este o carte de la care aveam așteptări mai mari. Și spun că aveam pentru că mi-a înșelat multe dintre așteptări. Tema centrală a romanului este reprezentată de tulburările de somn. Campusul universitar Ashdown devine ulterior clinica doctorului Dudden, iar aici ajung să locuiască personaje care au fost aici studenți. Stilul cărții nu m-a atras în mod deosebit, și nici personajele. Plus că acțiunea cărții este una destul de banală și ciudată.

Viața lui Sarah alături de Dudden și escapadele lor amoroase sunt câteva dintre elementele care m-au făcut la un moment dat să vreau să abandonez cartea. Poate am eu o problemă cu ideea unui erotism exagerat, dar anumite amănunte sunt spuse parcă prea pe șleau.

Sau poate că mă mai aflu încă sub efectul cărții lui G. M. Zamfirescu, Maidanul cu dragoste. Nu mi-am propus de la început să fac o recenzie negativă, dar nu văd de ce nu aș putea să îmi spun părerea sinceră despre o carte care m-a dezamăgit.

Finalul cărții este unul absolut șocant, unul dintre personaje își dezvăluie adevărata identitate. Și dacă veți citi cartea, vă veți da seama la ce mă refer. Vă recomand totuși să o citiți. De ce? Pentru că există mari șanse să vă placă!

Castelul de nisip, Iris Murdoch

castelul-de-nisip_1_fullsize

Autor: Iris Murdoch

Nationalitate: irlandeza

Titlu original: The Sandcastle

An aparitie: 1957

Nota mea: 2/5

Prima carte a lui Iris Murdoch citită de mine și care nu a reușit să mă prindă deloc. Nu spun că nu merită citită, vă spun doar că acțiunea cărții nu te face să nu o mai lași din mână, așa cum reușesc să facă alte cărți. Bill și Nan Mor sunt doi oameni căsătoriți care, mie cel puțin, mi-au indus ideea unei căsătorii exact cum NU ar trebui să fie.

Discuții anoste, încruntări din sprâncene, probleme legate de cei doi copii adolescenți și o veșnică fugă după libertate. Cel puțin în cazul lui Mor. Că este Bill Mor fascinat de puștoaica Rain Carter, m-am obișnuit cu ideea, dar ce nu mi s-a părut foarte atractiv pentru un cititor care chiar vrea să fie prins în atmosfera textului este această legătură a lor, care la final rămâne în coadă de pește.

Prea multe pagini în care Mor visează la Rain și prea multe cuvinte transpuse acolo de autoare care nu spun de fapt nimic. Mă așteptam să găsesc un mesaj interesant în text, dar nu, nu l-am găsit.
Și nici când am terminat cartea de citit (de altfel, cu multă greutate) nu am scăpat de senzația de banalitate și roman de duzină.

Castelul de nisip din titlu, cred eu, se refera la iluzii umane, la ideea ca viata si intamplarile sale se dovedesc de multe ori simple iluzii. Chiar si iubirea poate fi o iluzie, cum este cazul lui Bill Mor.

Cu toate acestea, vă recomand să citiți carte. De ce? Pentru că gusturile noastre diferă întotdeauna și mai este și faptul că gusturile nu se discută. Mi s-a întâmplat de multe ori să îmi placă foarte mult cărți criticate de multă lume, dar și invers, să nu mă atragă cărțile supralăudate.
Vă aștept cu o părere despre această carte!